Cu tine.. șterg pânze de mult puse

Pentru cel cu ochi precum cerul senin și zâmbet ce-mi face, nu doar o zi mai bună, ci chiar viața mai bună.. Da, dragul meu, pentru tine.. din suflet, din toate motivele ce ne leagă.
Îmi doream de mult să șterg pânzele pe aici, căci a trecut ceva timp de când am pierdut nevoia de a mai scrie, de a mă exprima așa cum tind să cred că o fac cel mai bine. Tu, dintre sutele de persoane pe care le cunosc, tu ai reușit să mă motivezi, iar aseară, mult după ce am recitit vechile mele postări și am trecut amândoi de la o stare la alta, mult după asta, m-am gândit că ar trebui ca data viitoare când aleg să îți citesc vechi posturi de pe banalul meu blog, ar trebui să îți citesc ceva despre și pentru tine, chiar noi.
Ascult, cum bine cred că știi, aceeași melodie a lui Bruno Mars și doamne, cât mă face să mă gândesc la tine.. La cum mi-ai cumpărat flori și într-un mod stângaci, dar minunat în același timp mi le-ai oferit. La cum mă ții de mână de fiecare dată când suntem împreună, chiar și când mai conduci faci asta.. La cum ai dansat cu mine seri întregi, chiar și când erai obosit, chiar și când muzica era doar în capul meu, chiar și când melodia pe care dansam nu era tocmai preferata ta..
Îmi place când adormi lângă mine atunci când eu citesc sau sunt prinsă în cine știe ce altă chestie, dar și când stai treaz până adorm eu.. sau când ești acasă și îmi pregătești micul dejun. Îmi place când te întreb de cărțile tale din bibliotecă și mereu primesc același răspuns… Îmi place să mă gândesc că într-o bună zi vom rătăcii împreună prin orașul nimănui, că ne vom lăsa „amprentele” pe unde vom putea, pe unde vom apuca.
Am trecut de la melodia lui Bruno, la.. melodia noastră, știi tu care, melodie pe care aproape zilnic o ascult și mă gândesc la cât de fericiți suntem și sper că vom fi de acum încolo.
Din cauză că nu mai știu cum să continui și nici nu îți pot spune la nesfârșit că am treabă scriind la chestia asta, închei prin a îți spune.. ceea ce îți spun mereu.. ai grijă de tine și de noi! LY.

Povestea unei schimbări

Amintindu-mi de ziua când te-am întâlnit, am râs, am râs și asta pentru că noi nu ne-am întâlnit ca toți ceilalți ,,muritori de rând”, nu ne-am întâlnit la vreo petrecere, nu ne-am întâlnit nici măcar la liceu sau la facultate. Destinul nu a vrut să ne întâlnim nici măcar într-o cafenea, dară-mi-te la cinematograf! Noi, noi ne-am întâlnit într-o zi de toamnă, ne-am întâlnit într-o bibliotecă. Eu știu sigur că încercam să găsesc un roman de aventuri, Victor Hugo, ,,Mizerabilii”, îmi surâdea. Tu…nici măcar acum nu știu ce căutai, încă nu te-am convins să-mi spui, prea curând știu că nu voi reuși.

Deasupra noastră, cineva mângâia fin clapele unui pian. Ai observat că eram încântată de ceea ce auzeam așa că te-ai apropiat și mi-ai șoptit: ,,Chopin!”. Am zâmbit în semn de recunoștință și am continuat a mă pierde printre zecile de rafturi. Gândindu-mă la faptul că o carte o deschide pe alta, căutam o carte care să mă atragă în mod special, nu știam exact ceea ce ar trebui să găsesc în ea ca să mă atragă, dar cert este că recomandarea ta a fost minunată, mi-ai recomandat ,,Cititorul”. Minute bune am făcut schimb de priviri și de zâmbete printre rafturi, erai primul necunoscut pe care simțeam că trebuie să-l cunosc. Erai subtil, într-un oarecare fel, erai omul potrivit la momentul potrivit.

Când am plecat, te-ai oferit să mă duci cu mașina până acasă, pe motiv că ai avea o oarecare treabă în aceeași parte a orașului. La început am refuzat, presimțind de altfel că vei insista. În cele din urmă am acceptat, așa că am plecat împreună de la bibliotecă.

Pe la jumătatea drumului, mi-ai propus să ieșim la un ceai, însă asta nu am mai acceptat, ți-am spus doar că mă voi gândi și ne-am continuat drumul. Ai parcat mașina la două străzi distanță, apoi m-ai condus până în fața blocului. Ți-am mulțumit și am plecat. Am urcat în grabă scările, am deschis ușa și mi-am aruncat cheile pe masă, mi-am făcut o cafea și la lumina pâlpâitoare a lampei de pe birou m-am apucat de citit. ,,Cititorul” era o carte bună, bună chiar e puțin spus. Citeam rând după rând, pagină după pagină, eram întru totul fascinată. Pe seară mi-am făcut un ceai verde cu iasomie și am continuat să citesc.

Două zile mai târziu am terminat de citit ceea ce-mi recomandasei, zâmbeam, era ciudat faptul că, deși nu ne cunoșteam, erai sigur că-mi va plăcea.Ți-am căutat numărul în cartea de telefoane și te-am sunat inițial să-ți mulțumesc, apoi mi-am amintit de faptul că ți-am spus că mă voi gândi la propunerea ta de a ieși cândva, așa că te-am întrebat dacă ai avea plăcerea de a ieși în acea după-amiază. Nici nu mă așteptam din partea ta la un refuz, drept dovadă, un răspuns care să confirme întâlnirea noastră nu a întârziat să apară. M-ai întrebat cu ce mă voi îmbrăca, pentru a mă recunoaște fără a mă mai suna, ți-am spus că voi purta un sacou negru și pantofi asortați.

În jurul orei 4 ne-am întâlnit în centrul orașului, apoi ne-am îndreptat spre o cafenea. Dat fiind faptul că ne-am întâlnit într-o bibliotecă, un prim subiect ce l-am dezbătut au fost cărțile. Îți plăceau romanele polițiste, mie însă îmi plăceau cele de dragoste, de dragoste și pline de dramă în același timp. Ți-am spus că pe lângă faptul că ,,bântui” biblioteci din ce în ce mai des în ultima vreme îmi place să și scriu, aveam câteva texte la mine în caz că te-ar fi interesat. Spre surprinderea mea și tu scriai, eram două tinere talente.

Una dintre marile mele dorințe era să scriu o carte, mi-ai spus că, atunci când voi fi gata să mă apuc de asta, mă vei ajuta cu cea mai mare plăcere. Când am plecat, începuse ploaia, am alergat până la mașină și pe drum am continuat să discutăm despre cărți și despre cât de importante sunt ele. Râdeam când auzeam spunându-se ,,fără cărți viața e pustiu”, ce-i drept, nu era o formă corectă, însă tocmai asta ascundea un teribil adevăr. Ne gândeam că sunt sute de tineri talentați în lumea asta și nimeni nu știe nimic despre ei, sunt tineri ce chiar ar putea schimba lumea în bine. Ne gândeam la tot ceea ce era posibil, încercam să ne imaginăm cât de schimbată ar fi fost lumea astăzi dacă valoroasele manuscrise din biblioteca din Alexandria ar fi rămas intacte. Amândoi ne doream ca atunci când va veni sfârșitul nostru să lăsăm ceva bun în urma noastră, măcar atât; știam că Arthur Schopenhauer susținea că un geniu este nemuritor prin opera sa, însă nu tot timpul eram de acord cu asta. Ajunsesem într-un fel sau altul să credem că până și scrierile vechi, nedescifrate până-n prezent, scrieri precum hieroglifele sau runele reprezintă forme arhaice de literatură, la urma urmei, nimeni n-avea să știe ce era în mintea celui ce-a scris înafară de el însuși.

Cu timpul, am renunțat la ieșirile prin baruri și ne-am mutat ,,centrul de dezbatere” în apartamentul meu. Când ai venit prima oară, te-am rugat să nu iei în seamă teancul de foi ce era pe-al meu birou, foaia pentru mine era un ideal, mai ales atunci când ideile veneau una după alta, însă pentru tine niște foi împrăștiate pe-un birou era ceva obișnuit.

În primă fază am vorbit despre rolul literaturii în educația tinerilor, noi îl vedeam ca fiind crucial. Apoi am încercat să ne amintim un personaj din cărțile copilăriei care ne-a fost într-o vreme model, amândoi ne-am gândit la Nică din „Amintirile” lui Creangă; nu ne-a fost tocmai un model, dar, după cum spune și Călinescu, Creagă prezintă ,,copilăria copilului universal”. Ajunsesem să analizăm diferitele valențe ale erosului în genul liric, la Eminescu, cuplul e rareori împlinit, bărbatul iubește mai intens, femeia fiind doar o copie imperfectă a unui prototip irealizabil. La Stănescu, iubirea apare brusc, este devoratoare și transformă total ființa îndrăgostitului, fiind uneori inefabilă; pentru Blaga, iubirea este trăită cu intensitate, femeia fiind parte componentă a naturii. La Arghezi, femeia apare în ipostaza ei de casnică, ce-i drept, pentru prima dată în literatura noastră.

Brusc, m-ai întrebat de ce îmi place să citesc, ți-am spus că-mi place să citesc pentru că astfel pot trăi mai multe vieți în același timp, pentru că uneori mă roade curiozitatea și pentru că alteori trebuie. Erai mulțumit, zâmbeai. Începuseră să mă doară ochii, așa mi-am pus ochelarii, mă așteptam să râzi, în schimb mi-ai oferit un bilețel pe care scria: ,,Mircea Eliade ți-a arătat ție că e ok să ai miopie. Ești mai deștept. Și filozof. Și sacru și profan. Și ce vrei tu.” , iar după asta, pentru puțin, am vorbit despre Eliade. ,,Maitreyi” este primul roman exotic al literaturii noastre, spune Pompiliu Constantinescu. E minunat, mai ales faptul că Allan ajunge să iubească la Maitreyi exact ceea ce la început detesta. E exact așa cum îmi place, e vorba despre iubire și pe alocuri mai apare și ceva dramatic.

Pe seară ai rămas la mine, oboseala își punea amprenta, ajunsesem să găsim un punct inspirațional în toate lucrurile din casă, chiar și în portocalele de pe masă. Ai luat o foaie și ai început să scrii niște versuri:
,,În coaja cald-a portocalei/ Noi țesem vise și suspine/ Și-nmulțim speranțe călătoare/ Ce vor veni în veci la tine.”
Te-ai oprit, n-ai mai dat nici un semn cum că ai vrea să le continui, mi-ai spus să nu le iau prea mult în seamă, mi-ai spus că sunt doar o încercare, te-ai semnat M., mi le-ai dedicat, iar apoi te-ai ridicat de la masă și te-ai așezat în pat, după nici cinci minute ai adormit.

A doua zi de dimineață, te-ai trezit înaintea mea, ai făcut cafea, ai tras draperiile și ai lăsat lumina pură a soarelui să mă trezească și, când m-am trezit, m-ai rugat să te însoțesc la o lansare de carte, am acceptat, întotdeauna îmi făcea plăcere să întâlnesc tinere talente.

Când am ajuns la Casa de Cultură mi-am dat seama că nu era o oarecare lansare de carte, era lansarea ta de carte. La început nu am știut cum să reacționez, mă bucuram pentru tine, aproape că te și invidiam, dar tot ceea ce am putut să fac a fost să aplaud odată cu toți ceilalți din sală. Când s-a terminat, mi-ai oferit un exemplar al volumului tău de versuri și proză și mi-ai spus că următoarea lansare de carte va fi a mea.

În următoarea zi am vrut să fac ceva cu totul diferit, m-am dus și le-am citit unor copii nevăzători, pe chipurile lor ,,se citea” dezăgirea, erau copii buni, talentați, însă nimeni nu îi susținea cu nimic; pentru cei din jur erau doar orbi și atât. Eu am încercat și cred că am și reușit să văd mai mult decât atât. Acolo l-am întâlnit pe Matei, un băiețel care, atunci când am plecat, m-a prins de mână și cu un glas blând mi-a spus: ,,Promite-mi că vei mai veni să ne citești…”; era un copil, n-am vrut să-l dezamăgesc, așa că i-am promis că mă voi întoarce.

Pe seară, când ne-am întors amândoi acasă, după cină, am hotărât să citim împreună, am început prin a citii poezii, poezii de Eminescu. Am închis ochii și am început să te ascult, era minunat, toată atenția mi-o-ndreptasem asupra ta, iar în minte mi se crea imaginea cadrului ce-mi era descris în vers de Eminescu. Aveam numai gânduri egoiste, vroiam să te am o viață-ntreagă numai pentru mine, numai mie să-mi vorbești și să-mi citești până târziu. Mai mult sau mai puțin ajunsesem să înțeleg dorința lui Matei, dorința de a mă mai auzii citind …

În următoarea zi a săptămânii, o zi de joi sau de vineri, nu mai știu exact, am vrut să-mi țin promisiunea făcută lui Matei, nu mi-aș fi iertat-o dacă l-aș fi dezamăgit, așa că am trecut pe la bibliotecă, am luat o carte nouă și m-am dus să le citesc din nou.
Matei era fericit, la fel ca și toți ceilalți. Deși era nevăzător, Matei avea o privire ce te răscolea, avea doi ochi verzi minunați care reușeau să vadă mai multe chiar și de cât mine, priveau în sufletul omului, iar asta era suficient. După ce am terminat de citit, nu am plecat imediat, am mai stat preț de câteva minute, Matei a venit și mi-a dat un caiet, a spus că e destul de important și m-a rugat să-l deschid atunci când ajung acasă. I-am mulțumit, nu știu ce altceva aș fi putut face. În cele din urmă am plecat și am luat autobuzul spre casă. Stăteam cu capul rezemat de geam și priveam în gol, nici eu nu mai înțelegeam ceea ce mă-nconjoară, mi-am adus aminte de caietul ce mi l-a dat Matei, l-am scos din geantă și l-am privit. Nu știam ce așteptări să am legat de ceea ce ar putea fi printre paginile acelui caiet, avea o copertă colorată și un mesaj destul de motivant:,,Gândirea nu este o crimă!”.

Am ajuns acasă, m-am așezat la birou și având caietul în față mă gândeam dacă să-l deschid sau nu. În cele din urmă l-am deschis, pe prima pagină era scris, destul de stângaci un mesaj: „Dacă Eliade a scris <<Romanul adolescentului miop>>, eu știu sigur că nu voi reuși. Am aflat că pentru ceva timp vizitele vor fi interzise, prin urmare nu te vom mai auzi citind. Ești prima persoană care a venit vreodată să ne viziteze, chiar să ne și citească; citești frumos, mi-ar plăcea din când în când să te mai aud. Tu poți fi schimbarea, fă ceea ce trebuie făcut. Matei.”

El era un simplu puști ce folosea cuvinte simple, însă cu toate acestea simplele lui cuvinte m-au motivat, avea dreptate, eu puteam fi ,,schimbarea”. În seara aceea mi-am strâns cele mai bune texte, texte ce până atunci le consideram inutile, le-am strâns și în următoarea zi eram hotărâtă să fac din toate foile cu colțuri îndoite o carte. Aveam o săptămână la dispoziție să-mi pregătesc ,,cuvânt înainte”. Nu știam ce ar trebui să spun. Dacă spuneam ceva prost? Dacă ar fi fost acel ,,cuvânt înainte” mai bun decât cartea în întregime? Dacă…? M-am mai liniștit puțin când ai ajuns acasă, eram amândoi, tu spusesei că mă vei ajuta, așa că nu mi-am mai făcut griji.

După multe foi mototolite și aruncate pe lângă coș, una a rămas pe birou, era ultima, iar după multe încercări aveam de gând să termin și să fac ceva bun. Am stat până târziu și am încercat să-mi pun toate ideile cap la cap. Într-un final reușisem, reușisem să mă mulțumesc pe mine însumi, pe mine înainte de toți ceilalți. Cuvântul meu înainte avea să sune în felul următor: ,,Mirosul sfânt al cărților e o adevărată plăcere. Sunt conștientă de faptul că sunt printre noi destul de mulți cei ce preferă cărțile în format electronic, dar ei niciodată nu se vor simții precum noi. Noi, cei care adormim răsfoind; noi, cei care îndoim colț după colț pentru a ne amintii unde am rămas; noi ăștia care ne pierdem conștient timpul prin biblioteci și suferim când auzim că sunt unii care au uitat de Eminescu, de Bacovia și de mulți alții. Râdeți, râdeți în prostie unii dintre voi, iar ceilalți, cei ce sunteți ceva mai conștienți de situație, treceți mai departe considerând că nu puteți face nimic. Nu știți. Nu aveți de unde să știți că oricare dintre voi poate fi schimbarea…chiar dacă nu realizați.”

La scurt timp, ,,O carte o deschide pe alta” a fost gata, într-adevăr, următoarea lansare de carte la care am participat a fost a mea. ,,Cuvântul înainte” era perfect pentru conținut, titlul fusese ales într-o fracțiune de secundă și cu toate acestea cartea a atras mulți oameni. Eram încântată să văd atâtea persoane curioase, printre acele persoane era și Matei.

După ce s-a terminat totul, am vorbit cu el, era mai emoționat decât mine, sub un singur nume cartea era scrisă de amândoi, câteva pagini le-am acordat textelor sale din caietul cu copertă colorată, era un viitor talent. Știa într-un fel că asta voi face, iar eu mă simțeam mulțumită, publicasem o carte despre cât de importante sunt cărțile și despre cum ne ,,influențează” viitorul; consideram asta ca fiind unul dintre lucrurile ce le voi lăsa în urmă. Până și tu erai mândru de reușita mea.

Cu timpul, continuând să-mi văd de ale mele, mergând în locul unde ne-am întâlnit prima oară, am văzut din ce în ce mai mulți tineri ce ,,își pierd timpul conștient” în biblioteci. Doar din curiozitate m-am uitat pe câteva fișe, era acolo și cartea mea. Reușisem, reușisem să fiu schimbarea de care lumea avea nevoie. Asta era un semn, semn că toți cei care îmi citiseră cartea ținuseră cont de mesajul de pe ultima pagină: ,,Ai terminat o carte, începe o alta. Petrece-ți o zi întreagă cu o carte și nu-ți va părea rău. Citește, citește și fi ceea ce doar citind poți fi!”

Faptul că am publicat o carte m-a făcut pentru puțin timp să nu mai fiu o simplă trecătoare pe stradă; puștani, oameni în vârstă, toți mă recunoșteau și privindu-mă îmi spuneau că eu am fost schimbarea, sau cel puțin începutul ei. Zi după zi, vedeam din ce în ce mai mulți tineri care citesc, tineri care chiar vroiau să schimbe cumva lumea, eram mândră de ceea ce făcusem. Într-un fel sau altul reușisem să motivez oamenii, să-i fac să-și dea seama că ei sunt mai mult decât cred. Un lucru bun era faptul că în ziare începuseră să se publice textele tinerilor talentați; în fiecare dimineață coboram până la magazinul de pe colț și-mi luam ziarul.

În timp ce-mi beam cafeaua, îmi aruncam ochii peste frânturi de talent. Povești de dragoste. Drame. Revolte. Era ca și cum mi-aș fi citit primele mele texte, erau destul de bunicele, erau textele unor adolescenți. La început citeam din curiozitate, ușor ușor devenise o obișnuiță să-mi beau cafeaua citind ziarul. De Matei nu mai știam nimic, nu-l mai văzusem de când avusese loc lansarea mea de carte, iar noi, noi făcusem o obsesie din citit. Seară de seară citeam, mă așezam cu capul pe picioarele tale și te ascultam cum citeai, era minunat. Citeam peste tot, citeam în metrou, citeam în lift, citeam chiar și la restaurant, citeam, mai mult ca niciodată.

Într-un timp, căzusem de comun acord să scriem împreună o carte, o carte despre tot și nimic, la început o priveam ca fiind o carte doar pentru noi, nici nu ne gândeam să o publicăm. Timpul trecea, la fel și anii noștrii, aveam o minunată viață ce-o trăisem printre altele citind; aproape că tinerele generații ne citeau chiar și pe noi. Eram fericiți, eram … Asta până când tu ai plecat, tu, omul meu talentat, ai pășit spre cer. M-ai ,,părăsit” într-o zi rece de iarnă, din egoism m-am gândit că nici măcar nu ne-am terminat povestea.

Îmi părea rău că nu te-am lăsat să-mi citești ,,Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război”, dintre toate cărțile numai pe asta am evitat-o mereu, am evitat-o gândindu-mă că va veni cândva și vremea ei. Vremea în care orice seară ar fi putut fi ultima seară de dragoste sau chiar întâia noapte de război. Ultima noastră noapte petrecută împreună a fost în decembrie, zece decembrie, ne-am petrecut întreaga zi privind de la fereastră cum ninge, mâncând biscuiți și savurând fiecare ceașcă de ceai; nici nu mă gândeam că următoarea noapte ar putea fi întâia noapte de război.

Am ajuns acasă destul de târziu, Matei mă aștepta în fața blocului. La început cu greu l-am recunoscut, trecuse mult timp, el se maturizase, își recăpătase vederea și urma să publice o carte… el mi-a dat vestea cum că tu nu mai ești și atunci a început ,,războiul”. Războiul ăsta nu o să-l câștig niciodată, dar cert este că nici nu-l voi pierde; mă lupt cu mine însumi pentru a accepta lipsa ta.
,,Povestea unei schimbări” este cartea ce noi am scris-o, într-o bibliotecă ne-am întâlnit, în zeci de biblioteci va ajunge și povestea noastră.

Amintiri sau poate nu…

 ,,Dacă îți mai amintești de mine înseamnă că ultima amintire ce ți-am lăsat-o este de neuitat. Dacă m-ai uitat, voi crede că ceea ce a fost niciodată nu a contat. Dacă acum, când citești asta încă mai suntem împreună înseamnă că mai fericită de atât nu mai pot fi, înseamnă ca tu și ceea ce am ajuns să fiu sau să am e fericirea absolută. Dacă nu mai suntem împreună înseamnă că nu am ajuns să fac tot ceea ce mi-am dorit, iar tu… să știi că nu ai nicio vină.”

Totul a început într-o zi, eu cred că a fost o zi de vară, iar tu ești sigur că a fost o zi rece de iarnă, nici noi nu mai știm, a trecut mult prea mult timp și sperăm, mai mult sau mai puțin, să treacă tot atât de mult. Așa începe o poveste, povestea ta despre ceva încă neîmplinit, poveste pe care m-ai lăsat să o scriu și eu,poveste  posibil despre noi. Am fost, pe rând, cititori și scriitori, iar tot ceea ce ne-nconjura erau cărți, versuri, ritmuri, măsuri…

Povestea ta de iarnă niciodată nu am înțeles-o, însă întotdeauna mi-a plăcut; povestea ta e prima parte a unei cărți ce nu știm când vreodată o va mai citi și înțelege cineva. Povestea ta începe cum nu se poate mai bine, începe cu mult timp înainte de a mă cunoaște…
‹‹ Am fost, sunt și întotdeauna voi fi un maniac, maniile mele sunt cărțile bune și fetele care scriu. Încă din liceu îmi plăcea să-mi privesc colegele cum își pregăteau discursurile pentru diferite dezbateri, eseurile sau cum își ocupau timpul în orele plictisitoare de matematică. Eu eram avid, încă mai sunt și prea curând nu cred că mă voi schimba, spun că eram un avid desăvârșit pentru că ajunsesem să citesc atât de mult încât tot ceea ce mă-nconjura nu mai conta, nu dormeam nopți la rând, numai ca să termin de citit un roman, iar oboseala cu greu o simțeam.

Nu prea m-am făcut cine știe ce observat prin liceu, eram observat doar când chiuleam de la anumite ore, niciun profesor nu a înțeles vreodată logica mea, chiuleam de la orice oră, era imposibil să nu am cel puțin câte o absență la fizică, la matematică, chiar și la muzică, însă era o oră de la care niciodată n-am plecat, ora de română; cu sau fără temă, pregătit sau nepregătit, eu intram la oră. La orele de română știam că este cineva dispus să asculte ,,balivernele” mele despre ce cărți am mai citit și nu numai.

În ultimul meu an de liceu am cunoscut-o pe Maria. Cu timpul ea îmi va deveni iubită, dar până acolo mai e cale lungă. Ne-am întâlnit în cadrul unei activități ce se numea ,,Literatură. Lasă-ne să te citim.” , eu eram cel obligat să fie prezent acolo, iar ea era curioasa. O urmăream cu foarte mare atenție, curios devenisem și eu în privința ei, își susținea foarte bine părerile cu foarte multe argumente, la care, sincer  să fiu, nici eu nu mă gândisem, avea acel ceva care te făcea să-ți dorești să o cunoști, să-ți dorești să o auzi în continuu vorbindu-ți despre tot  felul de lucruri.

Ziua aia nu o voi uita niciodată. Maria purta o rochiță albă, părul ei buclat și șaten îi ascundea umerii goi, iar pentru că ea era specială, în picioare avea niște teniși roz; pentru unii părea excentrică, pentru mine părea minunată.
Mi-am făcut curaj și, imediat după încheierea activității, am invitat-o în oraș, a acceptat; cum nu voia să mergem în niciun bar, am mers la cinema. De curând recitise ,,O scrisoare pierdută”, așa că am preferam să vedem ecranizarea acelei opere.

Întâmplător sau nu, amândoi jucaserăm în opera ,,O scrisoare pierdută” în cadrul unui spectacol organizat de liceu;  ea o interpretase pe Zoe Trahanache, nu cred că rolul i s-a potrivit, un critic interbelic, Pompiliu Constrantinescu, o etichetează pe Zoe ca fiind o ,,cochetă adulterină”, ori Maria nu este deloc așa. Eu, eu la vremea aia l-am interpretat pe Cațavencu, pe Nae Cațavencu, personaj despre care, același critic, Pompiliu Constantinescu, spune că reprezintă tipul politic al demagogului; lucru care, mai mult sau mai puțin mi s-a potrivit cândva.

După ce s-a terminat, nu i-a părut rău că am ieșit, m-a privit fără nici o urmă de regret, m-a privit și apoi și-a șters pașii pierzându-se în întunericul ce se lăsase peste oraș. Nici ea nu știa ce să facă, parcă s-ar fi întors înapoi doar ca să vadă ,,continuarea poveștii”, doar că nu mai crede în basme, e conștientă că eu nu sunt un Făt-Frumos, iar ea nu este o zână, amândoi suntem niște oameni simpli și cu toate astea  ar fi vrut să o urmez.

Eu nu am urmat-o, m-am dus acasă și m-am apucat de citit critică de Călinescu, la viața sa Călinescu fusese mare om, în absență încă mai este; citeam ,,Opera lui Mihai Eminescu”, Eminescu, un alt geniu al literaturii românești. Nu mă prea puteam concentra, mă gândeam la Maria, așteptam să treacă acea seară pentru a o revedea în următoarea zi la liceu. Cam două zile nu am văzut-o, fie chiar reușea să treacă neobservată pe lângă mie, fie ea chiar lipsea; eu am continuat să îmi văd d-ale mele, ajunsesem să citesc, din plăcere, ,,Luceafărul”, așa am ajuns să o privesc pe Maria ca fiind, pentru puțin timp, Cătălina.

În ,,Luceafărul” , Cătălina este simbolul omului comun, ea este caracterizată prin instinctualitate și, în principal, prin voința de a trăi și de a se împlinii prin fericire, așa era și Maria, prin tot ceea ce făcea ea căuta să fie fericită. Aproape că eu, un anonim, ajunsesem să-mi dau seama că pot fi chiar Cătălin, ,,viclean copil de casă”.  Ne-am găsit pe amândoi în ,,Luceafăr” și asta pentru că, așa cum Cătălina are la început un dispreț nereținut pentru Cătălin,  așa avea și Maria la început un dispreț nereținut  pentru mine.

După câteva zile am reușit să o zăresc pe Maria prin liceu, nu i-am zis nimic, citea, așa că nu am vrut să o deranjez, citea ,,Meserie mizerabilă, sufletul” de Păunescu, cartea aceea eram în stare să o recunosc dintr-o mie.  Când am ajuns acasă, am ales câteva titluri ce le-am introdus într-un text ce apoi i l-am trimis sub anonimat: ,,Spune-mi ceva, de preferat cum mai ești, căci eu sunt bine, sunt singur pe-acolo, pe-un submarin ce nu va fi salvat”. Eu încă stau pe ,,scara-a treia” din fața cinematografului din când în când și te aștept să te întorci, măcar ca să-mi răspunzi la o-ntrebare: ,,Unde te mai găsesc?”. ,,Eu, lângă tine ca țăranul lângă sfeclă, în piață” ş aș sta și te-aș asculta până când un ,,somn către moarte” ne-ar cuprinde pe amândoi.

Începusem să țin la Maria, era într-adevăr specială, mi-am dat seama de asta după răspunsul ce l-am primit, m-a recunoscut și  mi-a răspuns în același mod, alegând  titluri  din ,,Până la capăt”, tot de Păunescu; textele noastre nu aveau mare legătură unul cu altul și chiar și așa, textul ei a fost minunat: Eu știu că tu ești ,,somnambulul pe fulgi de ninsoare”, iar tu știi că eu sunt doar o ,,armă” îmbrăcată în alb și negru ce-ncearcă ,,a pune lumea-n versuri și icoane”, iar  ,,ceea ce voi regreta” ar fi să nu pot fi ,,de-o viață langă tine”. Nu-i un ,,miracol ce se repetă”, trăim într-o ,,lume mică”; pentru a vedea că tu mi-ești cam drag, și aș vrea să ,,numărăm până la doi” în grădină, împreună, apoi să bem un ,,vin vechi de masă” pe ,,malul râului de sânge”. Și aș mai vrea să-mi dai ,,replică la visare”,  iar tot ceea ce-o să urmeze să fie ,,întâmplător, ca un taxi”, să pot să ,,plec de la tine ca să mă-ntorc la tine”,  iar tu să mă primești.

Era iarnă, Mariei îi era greu să renunțe la tenișii săi, norocul ei  era că îi plăceau bocancii și puloverele groase; de la rochița de un alb pur trecuse la un palton lung și negru, reușeam să o zăresc de departe așteptând autobuzul spre liceu, blestemându-și parcă zilele din cauza frigului și a zăpezii care zi după zi era din ce în ce mai mare și mai multă. Aproape că în fiecare iarnă eu reciteam romanul ,,Nopți albe” de Dostoievski și asta pentru că romanul se înfățișează cititorului ca fiind jurnalul unui tânăr singuratic și visător. În iarna aceea eram doar un tânăr visător, cu Maria alături nu mai puteam să fiu și singuratic. Mă simțeam bine cu Maria, îi scriam poezii, îmi scria zeci de pagini de proză, citeam împreună, era totul perfect; Maria era amica mea.

Pentru mine, povestea noastră a început în iarnă, când am devenit foarte buni prieteni; pentru ea însă, povestea noastră a început în vară, când eu și Maria ne-am hotărât să nu mai fim doar prieteni, simțeam amândoi că între noi ar putea fi mai mult decât atât și pentru că o iubesc pe Maria, povestea mea se termină aici, se termină când eu spun că și povestea ei merită câteva pagini într-o carte a noastră. ››

În viața mea, a noastră, mereu va exista o a doua parte, eu sunt a doua parte din poveste, din viață…eu sunt Maria, prietena cea mai bună a lui Radu, fata simplă cu proze destul de drăguțe. Povestea mea începe vara.
‹‹ Radu, dragul meu drag, ți-aduci aminte prima noastră escapadă? Ți-aduci aminte cum într-o zi de vară am mers la bibliotecă, am împrumutat câteva cărți bune și apoi am plecat spre gară? Ți-aduci aminte cum am luat primul tren spre mare și cum din vagon în vagon am alergat numai ca să nu dăm de controlor?

 Ce nu-ți aduci aminte pe parcurs o să-ți amintesc eu, am ajuns la mare, ne-am lăsat bagajele pe mal și îmbrăcați am făcut o primă baie, algele îmi gâdilau tălpile, pielea-mi era sărată și păru-mi mirosea a mare și a scorțișoară. Am privit apusul și am mângâiat lasciv fiecare pagină a cărților ce le luasem cu noi, mirosul lor îmi era pansament pentru plămânii care aproape-mi explodau când eu în noapte țipam versuri din Bacovia. Când oboseala ne-a cuprins, beți fiind de fericire, eram destul de raționali încât să vorbim despre cărți; încercam a defini cartea, dar, pentru a defini cartea, trebuia să recurgem la trei noțiuni a căror îmbinare este necesară: suportul scrierii, difuzarea și păstrarea textului și ușurința în mânuire.

 Cartea în sine este suportul scrierii, până și textele mele tipărite puteau fi considerate cărți, pe lângă tăbliţele de argilă sumeriene, papirusurile egiptene, sulurile Romei antice și manuscrisele medievale, toate puteau fi considerate cărți în ciuda marii varietăți de suporturi și forme. O seară întreagă ne-am lăsat gândurile să hoinărească, în timp ce trupurile noastre anoste stăteau pe malul mării așteptând probabil răsăritul. Gândindu-ne la cărți, ,,am ajuns” în Egipt, unde papirusul a rămas un suport esențial al cărții și s-a răspândit în lumea greacă și în Imperiul Roman; cartea din papirus prezentându-se sub forma unui sul format din foi lipite  unele în continuarea celorlalte. În toată ,,aventura” noastră în lumea cărților ne-am dat seama că odată cu trecerea timpului, cărțile timpurii au avut un conținut religios, aproape toate cărțile cuprindeau rugăciuni, imnuri sau ritualuri; aceste cărți au fost ulterior înlocuite cu coduri semisacre de legi, colecții de proverbe și povețe și discursuri preoțești.

 Radu, dragul meu Radu, mi-ai scris fin pe piele rime timp de-o vară-ntreagă, mi-ai șoptit în fiecare seară versuri din Blaga, din Eminescu, inclusiv din Stănescu; marea era lacul, iar tu pentru mine erai Făt Frumos din lacrimă, eu eram o simplă fată dependentă de poezie, dependentă de proză și de tine; știam că odată cu terminarea verii tu vei pleca la București la facultate, îmi promiseseşi că-mi vei trimite scrisori săptămânal. Așa s-a și întâmplat, cu o seară înainte de plecarea ta am stat trezi până spre dimineață și ,,am aruncat” unul în altul cu rime, am făcut totul să aibă un ritm și o măsură, am făcut totul să rimeze până când versurile noastre au început să fie albe, până când împreună am pus punct ultimei noastre fraze și am ajuns să terminăm încă un capitol al poveștii noastre.

 Ai plecat la București, mi-ai trimis scrisori așa cum mi-ai promis și paralel am început amândoi să citim comedii de Shakespeare, eu citeam ,,Visul unei nopți de vară”, o comedie romantică ce prezintă aventurile a patru iubiți din Atena și a unui grup de actori amatori într-o pădure luminată feeric de Lună și relațiile care se creează între personajele umane și spiridușii care locuiesc în pădure; tu, la fel ca și mine, citeai tot o comedie romantică, citeai ,,Mult zgomot pentru nimic”. Noi, noi făceam mult zgomot pentru nimic, când  luam la rând tot alfabetul și aproape la fiecare literă spuneam numele vreunui poet, filozof sau critic literar.

 La ,,A” ni-l aminteam pe Alecsandri cu-a sa ,,Romanță de toamnă”, la ,,B” pe Bacovia cu ai săi ,,Nervi de primăvară”; de un critic ne-aminteam la ,,C”, şi anume Călinescu. De la Dostoievski, treceam rapid la un romantic, la un geniu neînțeles, la Eminescu. Când ajungeam la ,,F” ne aminteam în mare parte de copilărie, de poeziile doamnei Farago, mentinând acel entuziasm treceam mai departe la Gîrleanu cu al său ,,Grivei” ce m-a făcut să plâng pe la opt ani. Nu uitam nici de Homer, nici de Iorga, nu uitam de niciunul; Labiș, Mușătescu, Negruzzi, Odobescu, Pann, Rosetti, Stănescu și nu numai. Până-n zori stăteam ca să ajungem la Zamfirescu, ca mai apoi să ne urcăm pe acoperișul blocului din centru pentru a privi răsăritul soarelui.

Din toate scrisorile ce ni le-am trimis în primul tău an de facultate am fi putut face cu ușurintă un mic roman, am fi putut… am fi putut dacă eu nu le-aș fi ars în vechiul șemineu, am fost egoistă, n-am vrut ca mai târziu altcineva să le citească și să ne afle micile secrete. Mă simțeam ca și cum aș fi distrus o minune, le-am privit arzând fără nici un regret; m-ai iertat pentru asta, eram muza ta, nu ai fi rezistat să nu-mi scrii aproape că zilnic o poezie sau poate doar un simplu vers.
În absența ta, eu am continuat să citesc, ajunsesem și eu în ultimul meu an de liceu și deși mă pregăteam destul de intens pentru bacalaureat, tot îmi făceam timp și pentru toate cărțile ce mi le dăruisei, da, cărțile pe care mi le-ai făcut cadou de Crăciun,  pe toate le-am citit.

 Poveștii mele nu i-am găsit un sfârșit, nici nu mă gândesc la unul; am terminat și eu liceul, am venit la tine, la București, ne-am mutat împreună și am continuat să citim și să scriem, cartea noastră are un număr modest de pagini, în jur de 282, și suntem hotărâți să o dăm mai departe, atunci când vom simți că sfârșitul se apropie să o dăm altor îndrăgostiți ce la rândul lor să o dea mai târziu mai departe. Ar fi o carte despre amintiri, despre iubiri piedure sau regăsite, ar fi povestea poveștilor.  Cu timpul, între noi multe, multe s-au schimbat și multe se vor mai schimba, când cărțile, odată cu iubirea vor înceta să mai existe, atunci voi vrea să fie publicată a noastră primă carte, posibil ultima a omenirii, să fie publicată-ntr-o zi de toamnă, să fie o carte mică cu scris mare și pagini cu aspect vechi; accea va fi o carte despre un noi neînțeles și posibil despre toate cărțile ce ne-am trecut prin mână și ne-au rămas în minte și în suflet. ››

 

Au trecut doar vreo 40 de ani de când ne știm, 40 de ani de când ne scriem povestea împreună și nu suntem încă siguri de ceea ce ar trebui să găsim în ,,sertarul” cu amintiri, nu le-am uitat, parcă ieri s-a-ntâmplat totul, parcă ieri am citit prima carte, parcă ieri te-am cunoscut pe tine, parcă ieri am scris povestea asta.

 

Trecut în Shanghai

Povestea asta trebuia scrisă cu mult timp în urmă, trebuia să încep să o scriu exact atunci când te-am întâlnit, chiar dacă nu știam că tot ceea ce avea să urmeze  va fi ceva cu adevărat special. Ne-am întâlnit prima oară la o expoziție de artă, îți admiram în neștire picturile, erau minunate și, cum eu la vremea aceea eram un fotograf amator, le-am făcut câteva poze doar ca să le am amintire.

Am ieșit mai târziu la o cafea, din vorbă în vorbă am început să ne cunoaștem; am ieșim împreună mult timp, am băut multe cafele, am spus multe povești și aproape că începusem să fim mai mult decât doi tineri artiști. Eram fericiți, cei mai fericiți, asta până când ai dispărut. Au trecut două săptămâni, apoi 2 luni, a trecut chiar un an și în cele din urmă mi-am pierdut speranța de a te mai revedea vreodată.

Mi-am terminat cursurile de fotografie, am devenit un fotograf în adevăratul sens al cuvântului și, cu toate acestea, simțeam că liceul nu mă mai ajută, nu mai voiam să dau la Medicină, vroiam să explorez, să ajung cât mai departe.

Zece ani mai târziu, zece ani de la ”dispariția” ta, terminasem liceul, terminasem și facultatea și voiam, cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp, voiam să plec cât mai departe de casă. Am ales cu încredere orașul Shanghai, în traducere numele său însemnând ”la mare”, poate că și asta mă atrăgea, mi se părea perfect, era departe, era un oraș mare, cu 17 milioane de locuitori, ce-i drept aglomerat, dar nu aveam o problemă cu asta!

Când am plecat, nu am luat cu mine decât un jurnal și un aparat de fotografiat, vroiam să-mi amintesc mai târziu de locurile pe unde am hoinărit. Am aterizat pe aeroportul Honggiao de dimineață, am reușit chiar să privesc și răsăritul din mașina care mă ducea în cartierul Puxi, unde aveam un apartament închiriat.

Prima mea zi în Shanghai nu a fost prea minunată, a plouat, așa că mi-am petrecut întreaga zi în apartamentul meu micuț, citind diverse lucruri despre orașul în care tocmai ajunsesem și pregătindu-mi aparatul pentru fotografiile ce aveam să le fac în zilele ce urmau. Citeam tot ce găseam, citeam despre transport, despre construcții, chiar și despre economie și origini. Legat de origini, aflasem că nu dintotdeauna s-a numit Shanghai, până la dinastia Sui se numise Huating, iar sub dinastia Tang devenise prefectura Huating, numele actual fiindu-i dat sub dinastia Song.

Legat de  economie știam că Shanghai-ul este centrul financiar și economic al Chinei, cu toate că și-a început reformele economice în 1992, cu 10 ani mai târziu decât celelalte orașe chinezești. Transportul la fel, era foarte bine dezvoltat, având peste 1.000 de linii de autobuz, fiind chiar primul oraș din lume cu un serviciu de tren de tip Maglev.

Pe seară, ploaia s-a oprit, mi-am luat haina, preventiv o umbrelă și am plecat, nu știam unde să merg, nu eram hotărâtă de unde să încep, dar, în cele din urmă am ajuns pe bulevardul Bund, unde noaptea abia se simte din cauza luminilor puternice care se aprind și se sting din toate părțile. După ce minute bune m-am plimbat pe străzi făcând poze clădirilor cu o arhitectură fascinantă, m-am îndreptat cu pași mărunți către un mic restaurant unde am comandat o cafea și specialitatea casei, pui Shanghai. M-am întors târziu la apartamentul meu, am dat câteva telefoane și mi-am anunțat vizita din ziua următoare la Universitatea Fudan. Orașul acesta mă atrăgea întru totul. După ce am luat parte la câteva cursuri ale universității, am luat un taxi și m-am dus pe bulevardul Nanjing unde trebuia să mă întâlnesc cu ghidul meu.

După 20 de minute de așteptare, am primit un telefon, o voce destul de cunoscută îmi spunea că mai am relativ puțin de așteptat.10 minute mai târziu, priveam fără a crede cum se-ndreaptă spre mine ”artistul”, băiatul ce dispăruse din viața mea în urmă cu 10 ani. Acum era arhitect, în timpul liber “făcea” pe ghidul cu turiștii, eu eram primul său turist; ținuse minte că vreau să vin în Shanghai după ce termin facultatea. Nu l-am întrebat de ce a plecat, mă bucuram doar de faptul că-l văd după atâta timp neschimbat, cu aceeași privire pătrunzătoare și același calm în glas. N-am stat prea mult pe loc, ne-am pus rapid în mișcare pentru că mai erau lucruri pe care vroiam să le fac.

Am mers împreună să vedem clădirea Jinmao, mi-a spus despre ea că este cea mai înaltă clădire din  China și pe locul 5 în lume, având 421 de metri și 88 de etaje. Am intrat, am așteptat liftul, iar următoarea oprire a fost ultimul etaj. Odată ajunși sus, am simtit că-ntreaga lume este a mea, am simtiț că pot atinge cerul, că totul se schimbă atunci când tu îți schimbi perspectiva de a privi lucrurile. Am mai rătăcit puțin prin cartierul Pudong, apoi ”artistul” meu a zis că trebuie să văd și Skyline-ul cartierului Lujiazui, eram din nou fericiți, la fel de fericiți ca acum 10 ani. Priveam din mașină zgârie-norii ce se înălțau de-a lungul străzii, era un trafic infernal. Printre coloanele  de mașini bicicliștii își făceau cu ușurință loc.

Nu mă deranja așteptarea, atâta timp cât așteptam împreună, eu și artistul meu pierdut, de curând regăsit. După ce-am văzut și Skyline, ne-am eliberat, ne comportam precum copiii de acum 10 ani, am mers să vedem un film animat, apoi ne-am cheltuit toți banii pe înghețată și suveniruri. Nici nu ne-am dat seama când seara s-a lăsat, iar noi încă hoinăream pe străzile Shanghaiului, nu mai aveam bani, pierdusem și ultimul autobuz spre cartierul meu, așa că am mers împreună pe jos până la apartamentul meu, apartament ce se afla în celălalt capăt al orașului.

Am renunțat la pantofi, tu mi-ai dat sacoul tău și ne-am continuat drumul tulburând liniștea ce se lăsase peste oraș cu râsetele noastre. Mă așteptam ca după un colț de stradă să dispari din nou, să te pierd așa cum te-am mai pierdut odată, dar nu a fost așa.  Două zile mai târziu am părăsit Shanghaiul, tu mi te-ai alăturat, zborul a fost lung, în tot timpul ăsta am stat cu capul rezemat de umărul tau, am fost destul de tăcuți, abia dacă am schimbat vreo două vorbe.

Faptul că te-am rugat să te-ntorci cu mine a fost o greșeală: cum am aterizat, tu ai dispărut din nou,  precum dispare soarele printre zgârie-nori la apus în Shanghai. Și mă întreb, ne vom mai întâlni peste 10 ani în Shanghai? Printre cele 17 milioane de persoane mă vei recunoaște și pe mine? Am stat și-am analizat toată situația, cum ne-am întâlnit, cum ne-am pierdut din nou și am ajuns la concluzia că nimic nu poate continua să fie la fel după ce părăsești Shanghaiul și asta pentru că… tot ceea ce poți lua cu tine sunt doar amintiri.

 

 

(măcar aici, se putea și mai bine, asta știu sigur)

*asdfgda*

Am uitam. Am neglijat. Sau poate am pierdut pur si simplu notiunea timpului. A trecut, a trecut mai bine de un an dragule, mai bine de un an de cat iti scriu.
Nu e mult, nu e nici putin;  macar atat mai pot face, macar cateva randuri, cateva zeci de pagini pot scrie pentru/despre tine.

Ne vedem joi, de fapt nu stiu cand, joia asta, joia viitoare, intr-o zi de joi sau in orice alta zi, cand poti.
Ne vedem la vara, poate nici macar atunci.. Iti amintesti? Eu voi pleca. Tu vei ramane aici.
Picteaza-mi un colt de natura, linistit, cu multi copaci; promit ca in schimb iti voi face descrierea perfecta a fericirii, a ceea ce cauti..

Sunt prea putine de spus. Mint. Sunt multe de spus, dar nu e si timp, nu e si un mod mai usor ..
Astept. Vremea e inca rece, rece ma simt si eu acum, sper ca vor fi si zile mai bune ..

Reflexie

E acolo, o văd, aproape că încă o mai simt, o simt ca făcând parte din mine, din fostul noi.
E acolo, stă într-un colț al patului și tace, pare că nu e afectată de nimic.

Știu, știu că sunt un dobitoc, știu că poate mai târziu îmi va lipsi, știu că o voi vrea din nou pentru mine. O privesc în toată splendoarea ei, păru-i lung și șaten îi cade peste umerii goi; e într-o stare nu prea bună, își mușcă buza de jos.
Ah, buza moale și dulce pe care obișnuiam ca eu să o mușc, obișnuiam ca eu să o sărut. Acum e singură, am lăsat-o singură ca un prost…

E o nebună, asta îmi place la ea, cel puțin asta i-am spus; seară de seară  îi coloram visele, ne imaginam amândoi apusuri văzute împreună, nopți petrecute pe plajă, încercam să vedem imposibilul nostru viitor.
Ultima oară când am văzut-o, acum 2 ani, râdea de mine și îmi spunea că sunt un mare prost, acum…acum a mai crescut, eu tot un prost sunt. Mereu mă tachina spunându-mi că e mai înaltă ca mine, mereu cânta până se plictisea și apoi își cerea scuze pentru că îmi armoniza timpanul.

Ea e ea, se supără ușor, e o sensibilă și o visătoare,dar totodată e și orgolioasă și realistă; e ambițioasă și insistentă, poate deaia i-am zis că o iubesc. Zâmbește mereu, da, mereu îi voi spune că are un zâmbet drăguț, zâmbet drăguț și picioare lungi. Spune că iubește vara pus și simplu, nu pentru că ea e născută într-o zi de vară, nu pentru că vara renunță la hainele groase, nu. S-a maturizat frumos, zâmbet frumos, privire ageră și pătrunzătoare, chip copilăros și un suflet mare, a știut ce să schimbe și ce să păstreze la ea.

De obicei are mâinile reci, miroase dulce și pielea-i e fină. Îi place să citească, mai bine zis să se citească; îi place să scrie, să scrie despre mine și despre toți ceilalți; scrie bine, mereu va scrie la fel de minunat. Mi-a scris o grămadă de scrisori de dragoste, majoritatea cu același conținut, dar nu asta contează, eu…eu în schimb nici măcar un cuvânt în plus nu i-am zis.

Se închide în sine și nu spune nimic zile întregi, ține minte tot; își amintește și-mi reproșează cum am părăsit-o prima dată, cum am mințit-o că va găsi ceva mai bun; mai târziu, de-o voi întâlni, sigur își va aminti cum am părăsit-o și acum.
Ceva mai bun nu a găsit, nici măcar nu a căutat, ”mai bun” pentru ea nu există, e simplă, vrea totul așa cum este, fără schimbări. Așa e ea, un genial amestec de sentimente și de stări, eu însă…eu nici nu mai știu ce sunt, sunt un laș, am părăsit-o dintr-un motiv la fel de neînțeles ca și mine, da…sunt greu de înțeles.

Ea va continua, chiar și-n absența mea, ea va continua să fie fericită, însă, cu toată fericirea ei, mereu se va gândi la mine, niciodată nu mă va uita, numai cu mine a numărat scările podului, numai eu am fost și voi rămâne prima ei iubire, prima ei dezamăgire.

Ieri seară a adormit îmbrăcată, cu ochii înlăcrimați, nici măcar nu a mâncat. De fapt, a mâncat, asta face de când am părăsit-o, mănâncă mult și nu pare să fie deprimată, nu-i pasă dacă o să se îngrașe, ea o să fie frumoasă oricum.
În continuare citește, dar prea puțin se mai citește pe sine, chiar și cel care o făcea să se simtă precum ”Cititorul”, cel cu care spunea într-un mod drăguț cuvinte ciudate, chiar și el a lăsat-o baltă.

E fericită, cel puțin ea asta crede și asta spune lumii întregi…E singură, rareori cuprinsă de o stare anostă, dar fericită.
De când are un ceas nou, tot ceea ce face este să privească atent cum timpul trece, cum timpul trece și ea, zi după zi, e din ce în ce mai fericită, fericită amintindu-și de trecut, trăind prezentul fără a-ncerca să-l schimbe și amăgindu-se cu viitorul.

Azi am văzut-o, am trecut pe lângă ea, am salutat-o, am întrebat-o rapid ce face, dar nu am mai stat să primesc un răspuns, am mers mai departe; ea cu siguranță ar spune mult mai multe lucruri despre scurta noastră intersectare de priviri.
Știu că ar spune: ”Eram cu gândul departe, cât mai departe posibil de el. De fapt mint, printre zecile de gânduri ce-mi străbăteau mintea în acel moment era și EL. M-am întors și mare mi-a fost mirarea când l-am văzut, eram confuză. M-a salutat, l-am salutat și apoi am continuat să-l privesc cum se îndepărtează, cum se pierde în mulțime. Nu l-am mai văzut de ceva vreme, abia dacă am mai schimbat două vorbe de când…de când ne-am văzut ultima dată.” și multe altele.

Știu că încă mai ține la mine, mereu mă va avea pierdut prin amintiri, eu însă nu știu dacă mai târziu îmi voi aminti mereu de ea, nu știu dacă am ajuns să simt ceva pentru ea sau dacă acel ”te iubesc” a fost în totalitate sincer, nu știu și nici nu mai vreau să știu ceva despre ea; sunt eu…realistul indiferent ce-ncearcă a o exclude pe ea.

pentru o zi stupidă

Stăm.
Ne privim.
Nimic altceva.
Cândva îmi plăcea chimia, atunci când mi se preda chimie cu măgăruși, morcovi și alte lucruri, cândva eram cea mai bună, acum sunt doar bună, zic.
Știi că îmi plac științele, știi că vreau să dau mai departe la medicină, asta dacă nu cumva mă răzgândesc și dau la drept.

14 februarie.
Iarnă.
Mai mult de jumătate din populația acestei țări sărbătorește Valentines Days, ceilalți însă sunt indiferenți, nu le pasă, iar asta din 2 motive: fie sunt singuri, fie pur și simplu nu le pasă. Speram să fie soare sau de ce nu chiar să ningă, o ultimă ninsoare, un ultim ger.

Tăcere. Încep dintr-o dată să îți înșir câteva elemente chimice într-o anumită ordine: „Telur, Iod, Uraniu, Bor, Einsteiniu, Carbon”; ești greu de cap, de fapt poate eu chiar sunt greu de înțeles. Îți explic. Iau fiecare element și îi zic acum și simbolul chimic: „Te, I, U, B, Es, C” .
Râzi.
Da, se pare că mă cam pricep la chimie. Apă, coincidență, până și noi oamenii suntem apa, cam 70%, asta dacă am reținut bine.
Din nou tăcere. Timpul parcă nu mai trece. Ți-am scris o ”scrisoare”, dar daca ți-o dau azi vei crede că îmi pasă de această zi stupidă, de această zi de joi.

Suntem cam străini sau poate doar îmi pare. Mergem unul pe lângă altul și ne uităm la toți oamenii ăstia care azi parcă se iubesc mai mult ca niciodată; băieții le cumpără fetelor flori și ciocolată, nu țin minte să fi fost vreo zi specială atunci când mi-ai luat flori, nici măcar atunci când mi-ai luat jeleuri. 

Tu m-ai iubit indiferent că a fost luni, marți sau joi; indiferent că a fost februarie 14 sau decembrie – nu mai știu ziua.
Oamenii ăștia sunt naivi. Suntem noi diferiți de ei sau e invers?
De ce azi? De ce exista o zi a celor ce se iubesc? De ce nu exista și o zi a celor singuri?

Iubirea este Universul în care timpul nu are nicio valența.Cei ce iubesc nu înțeleg timpul, ci doar tainele inimii. 

[anticipat]